Povestea cubului de gheață

19105672_664055870458896_1676510973958974969_n

[…]

– Ne chinuim după fericire.

19059522_664055887125561_141674640500114344_n

– Ce-i aia o chinuială?

Ștefan nu era genul de copil pe care să-l dea pe spate părerile filosofice ale lui taică-su despre sensul vieții, metafizică și nevoi, dar căuta mereu să înțeleagă. Nimic mai mult. Căuta simplitatea cu care să priceapă „chinuiala” asta după fericire. Văzuse la TV o reclamă cu o doamnă blondă, înaltă, îmbrăcată la costum, care întreba, afișând un zâmbet imaculat: „Cauți cheia pentru a fi fericit?”. La cei 8 ani și 3 luni ai lui, fericirea sigur nu stătea în soluția unei blonde înalte, cu zâmbet perfect, dar era suficientă ca să-l pună puțin pe gânduri.

– Cum adică ne chinuim după fericire?

19059161_664055903792226_582809031352482929_n

– Când cresc, oamenii își strâng așteptările, pasiunile și dorințele cele mai de preț într-un cub mare de gheață pe care-l șlefuiesc după moft și după propria plăcere. Și-l cară mereu după ei, concentrând acolo tot ce simt că ar vrea să oprească doar pentru ei. Momente și bucăți de timp înghețate. Și-l cară cu ei peste tot, toată ziua, pentru ca, la final, să-l păstreze cu atenție la rece peste noapte.

19030478_664055920458891_5128467648080368350_n.png

– Și eu va trebui să car cubul ăsta mare și greu?

– Depinde. Fiecare alege să-l facă atât de greu cât îl poate duce. Important e să nu uite să-l pună seara la frigider.

– Și dacă uită?

– Dacă uită, o iau de la capăt a doua zi.

19113732_664055993792217_72695067659372190_n

– Din nimic?

– Nu. Din așteptări, pasiuni și dorințe. Toate înghețate în timp. Avem dreptul la propriul nostru cub de gheață, Ștefan. Ca să avem reprezentarea a ceea ce putem duce mai departe: momente și bucăți de timp. Fericirea din ele stă în oamenii pe care ni-i alegem să le construiască pentru noi.

19059310_664056027125547_1392348786682528582_n.png

– Și singuri nu putem?

– Sigur că putem și singuri. Să fim propriii constructori pe propriul șantier. Dar riscăm să se facă dimineață, să scoatem cubul de gheață din frigider și să plecăm la drum pe o zi însorită. Și o să împingem cubul nostru de gheață pe asfaltul încins, iar căldura soarelui îl va topi de tot, fără să ne dea ocazia să mai păstrăm ceva din el. Și nu ne mai rămâne nimic de dus mai departe.

19059489_664056100458873_3312360838046884896_n

– Și dacă ar fi fost soare și când erau oameni?

– Atunci am fi dat vina pe ei.

Când s-a pierdut scrisoarea lui Caragiale? România în 4 acte.

În încercarea de a-mi da seama dacă suntem toți cetățeni turmentați sau Zoi disponibile, conturez o Românie a unei scrisori pierdute de secole întregi. Cu peripețiile ei, cu suspansul ei, cu punctul ei culminant, dar, cu iertare, fără niciun deznodământ. De ce? Pentru că, într-o soţietate fără moral şi fără prinţip, nu merge s-o iei cu iuţeală, trebuie să ai puţintică răbdare. Răbdarea de secole întregi.

Eu nu știu dacă-i doar la mine, dar răbdările astea îndelungi și nesfârșite sunt, de multe ori, semne de prostie. Când ai răbdare cu imoralul, cu nefirescul, cu absurdul, cu tot ce ar trebui să nu mai cadă sub penumbra toleranței și a iubirii de patrie, a coaliției pentru familie. Răbdarea aia care te împietrește într-o așteptare a unei reveniri mesiene care va preschimba tot macazul în armonie și înțelegere și jandarmi mai puțin agresivi. Cu puțin noroc, poate chiar ceva mai puțin îndoctrinați. Repet, eu nu știu dacă-i doar la mine, dar eu cred că măsura lucrurilor va aduce întotdeauna echilibru. Altfel, nu iese unul întreg la cap din jocul lui Pavlov. Și-o să ajungem să salivăm aiurea la fiecare ieșire în stradă, cu imaginea reinventării unei istorii de supunere.

Supuși unui șantaj conștient, alergăm haotic după o scrisoare pierdută. O scrisoare de care depinde spălarea pe mâini și spălarea pe față. Să ieșim curați, nemânjiți, reveniți. De la istoria claselor primare, când Sinan Pașa a rămas fără dinți, până la victoriile Simonei Halep, am trăit iluzia celor mai buni, a celor care nu pot să fie mai prejos, a celor care pretind. De parcă puterea noastră stătea în dinții turcilor, iar fudulia, în înfrângerea Jelenei. Am căutat permanent o concentrare abuzivă asupra oricărui lucru care ne mai poate spăla puțin, care ne mai poate ridica puțin. Asta e cea mai periculoasă căutare. Că nu suntem în stare să citim scrioarea aia la scenă deschisă, în fața tuturor, să asumăm o greșeală, să ținem umerii drepți, să nu ne ascundem. Nu. Ne-a obișnuit cineva să căutăm calea ușoară. Să ocolim. Să ne camuflăm.

Suntem România care rabdă.

De la tributul către Poartă, până la publicarea de ordonanțe pe timp de noapte.

Dar tre’ să avem răbdare. Și totul ca România să prospere și tot românul să fie bine.

Până una-alta, eu zic să căutăm pălăria lui Cațavencu.

La risc, pe întuneric. Până la răsărit.

Nopțile alea în care cauți stele pe cer.

Când știi că noaptea aia e a ta, cerul ăla e al tău și stelele-s ale tale toate. Cu prețul Soarelui, al răsăritului și al luminii. Când riști totul pe întuneric.

Acolo, sub cerul ăla, ai putea să ai tot. E șansa pe care ne-o oferă fiecare zi și fiecare noapte. Doar că ziua e mai greu să privești Soarele în ochi. Te orbește, pur și simplu. La fel cum o fac aglomerația orașului, programul de la serviciu, cozile interminabile, semafoarele din intersecții, privirile încruntate ale oamenilor. Toate astea sunt obstacole care ne privează de bucuria unei clarificări oneste ale singurătății. Noaptea e mai simplu. Te uiți spre cer și știi că ai putea să ai tot. Atunci, în chiar acel moment, dac-ar fi să strângi toată libertatea în pumn și să nu-i mai dai drumul niciodată, ai ști că ai putea s-o porți mereu cu tine, dar fără să te poți bucura de ea până la răsărit. Și, așa fiind, tocmai gândul că ai tot neavând nimic ar fi cel care te-ar ține încătușat în propria-ți colivie umană pentru o veșnicie pe care doar tu ți-o poți măsura. Să-ți trăiești singur un destin pe care ți-l alegi conștient, asumat, dar deloc categoric. La risc, pe întuneric. Până la răsărit.

Dar nu e despre asta. Așa că deschizi palma și privești spre cer.

Eu nu știu dacă se-ntâmplă tuturor, dar momentul ăla creează rezonanțe mai puternice decât orice altă emoție. De ce? Pentru că momentul ăla îți spune nu ești venit aici ca să câștigi ceva sau ca să ai ceva. Ești aici ca să fii parte din ceva mai mare. Ei bine, momentul ăla de sub cerul cu stele e cel care te lasă să alegi din ce vrei să faci parte: dintr-un pumn strâns sau dintr-unul deschis.

Se-apropie miezul nopții și mâine e încă o zi în care crezi că îți atârni viitorul. Eu voiam doar să-ți amintesc cât de mult iubești stelele. Peste câteva zile, îți promit că le vei număra de pe o plajă, stând pe spate, cu fața în sus. Noapte bună!

joi, 25 mai

În drum spre mașină, i-am spus să arunce sticla în care mai avea niște apă. A plecat de lângă mine, a desfăcut sticla, a turnat apa rămasă peste florile plantate pe marginea cărării și apoi a aruncat sticla la coșul de gunoi. 

Elena, 9 ani.

Era joi-seară, ne întorceam de la concert prin parcul de lângă Polivalentă, iar apa ne-o dăduseră la intrare, odată cu brățările care au luminat toată seara. Cei de la Vunk abia își susținuseră cel mai mare concert al anului, într-o producție greu de egalat din orice punct de vedere. A fost primul ei concert. În Ferentari, concertele se țin în piața din centru, nu pe o scenă în fața căreia se află 3000 de oameni. Mi-a spus că are emoții. I-am spus că și eu am. Și s-au stins luminile.

Elena nu era obișnuită să vadă mii de lumini aprinse în jurul ei, în întuneric, la mâinile celor prezenți. Și a țipat de bucurie. Mi-a spus că e un cer plin de stele în jurul nostru. I-am spus că și ea e una dintre stelele care luminează. Și m-a strâns în brațe. În Ferentari, stelele se văd acolo unde nu e acoperiș deasupra capului, noaptea.

Au aprins artificii pe scenă și „pe tavan”, au zburat mii de confetti, iar ea le strângea grăbită în cutia care rămăsese de la popcorn și mi le turna pe toate în cap, spunându-mi că mă botează cu fericire. Ar fi vrut să nu le lase să cadă pe jos, ca niște fulgi de zăpadă care riscau să se topească și să piară. Dar nu era așa, iar ea le aduna necontenit cu mâinile amândouă. În Ferentari fulgii de zăpadă pier și stelele cad. Nu așa s-a întâmplat și joi.

18741740_1336295543086047_2029734057_n.jpg

A dansat toată seara și a cântat toate piesele pe care le învățase pe de rost de când i-am spus că vom merge la concertul ăsta. A stat fix în fața scenei și m-a strigat agitată deodată, să-mi spună ceva la ureche. O recunoscuse Cornel Ilie, solistul Trupei Vunk. Din fața unui ecran, de acasă, nu o recunoștea la fel; acum a spus că se uitase fix la ea și a arătat cu degetul înspre ea. În urmă cu o săptămână, îi trimisese un mesaj video, să-i spună La mulți ani și să-i mulțumească pentru concert, iar acum o recunoscuse. Și, la final, după concert, am făcut o poză împreună, în backstage. Cornel i-a spus că are cel mai frumos tricou, iar ea a fost mândră să știe că era tricoul formației, pe care îl primise special pentru acea seară.

Apoi ne-am întors spre mașină, prin parcul de lângă Polivalentă, unde a udat florile cu restul de apă din sticlă. Am dus-o acasă, în Ferentari – acolo unde stelele aveau să nu mai cadă, iar fulgii, să nu se mai topească.

A spus că a fost cea mai frumoasă zi din viața ei. Joi, 25 mai 2017, #SecretulTău.

Pentru unii a fost zi de naștere – le zicem de bine. Și nu-i uităm. La mulți ani!

18741637_1336295529752715_5326121_n.jpg

 

18620338_1413761678700938_1011955813230202239_n17155945_10211872760191096_8794592519773504710_n.jpg

Photo Credits: Petru Ivu
Support: Sublime Romania

Lupul singuratic

Când a plecat, a făcut-o de bună voie, cu resemnarea gândului că singurătatea îi va aduce conservarea tuturor simțurilor, cumva. Siguranța.

Să trăiască în sălbăticia propriilor gânduri, printr-o sterilitate a emoției care îl va ține departe de durerile pe care și le pricinuiesc oamenii între ei. De trădările lor. Și-a promis că își va închide tot ce mai are deschis. În afară de cele 3 conturi din bancă. În rest, orice portiță, orice cale către a-i cunoaște străfundurile era bine zidită într-un ciment aspru, dur, care respingea apropierea. A plecat, fiindcă a renunțat să-și mai asume riscuri care nu-i asigurau niciun câștig; fiindcă ,,totul sau nimic” nu mai are același gust când totul este nimic.

Există un punct, undeva, unde renunți să mai pui preț pe a fi înțeles de ceilalți sau să intri în grațiile cuiva. Nimic din toate astea nu mai conta pentru el, din moment ce tot ceea ce altădată îi părea ,,acasă” acum îl renega. Ceea ce altădată îi asigura confortul unui cămin, acum îl dezgusta. Treaba asta cu încrederea ne va face întotdeauna vulnerabili, iar lupul singuratic nu caută compătimire pentru rănile lui. Ele se închid singure, fără îngrijiri medicale, ierburi vindecătoare sau vraci. Ceea ce ne doare cel mai tare ne va face mereu cei mai puternici. În asta stă puterea, cu adevărat: în a fi mereu puși în gardă. Dincolo de asta, era ceea ce recunoștea doar către sine însuși, pentru că singur își înfrângea fricile, dezamăgirile și regretele.

Dacă era ceva care să-l definească cel mai bine, era integritatea. Plecase dintre ei onorabil și își promisese că, de atunci, nicio plecare nu va fi urmată de o privire întoarsă înapoi. Nu neapărat din orgoliu, ci din convingerea că greșelile repetate nu îi asigură remedii gratuite. Nimic din ce e gratis nu e curat, pentru că, mai devreme sau mai târziu, ni se va cere un preț pentru ceva ce am vândut în trecut. Onoare, prieteni, încredere, orice. Dacă pui pe talerul balanței lucrurile astea, ca să vezi cât ar valora, deja poți să consideri că le-ai vândut. Așa gândea el și era motivul pentru care niciodată nu își aproxima lucrurile importante din viață. Le ai sau nu le ai. Nu trebuie să le măsori, să le cauți, să le ajustezi.

A plecat, fiindcă nu mai avea alifii cu care să se ungă. Și, atunci când nu mai ai nicio soluție, cel mai bun tratament e să te retragi. Nu acolo unde nu doare, ci acolo unde, oricât ar durea, vei suporta totul cu privirea demnă, încrezătoare. Nu a lăsat în urmă decât o umbră umilă din ceea ce a devenit astăzi: lup singuratic. Nu se întoarce niciodată, dar se adresează mereu cu un aer solemn:

– Ce a durut cel mai tare din mine?

– Plecarea.

Moș Crăciun crede că oamenii există

Moș Crăciun crede că oamenii există.

Le oferă cadouri și povești în care ei să creadă, le construiește drumuri pavate cu pietre prețioase către idealuri înalte, îi face să aibă țeluri, ca să capete sens povestea lor, atunci când se sparge în detalii. Chiar și-așa, noi alegem să nu ne mai pierdem în detalii de mult. Când am așteptat ultima oară o distribuție corectă a filmului ăstuia în fața căruia ne supunem umil? Nu ne mai pierdem în detalii, că detaliile încurcă oamenii. Și oamenii sunt suficient de încurcați cu ei înșiși.

Totuși, Moș Crăciun crede că oamenii există și că se ocupă cu îndeplinit dorințe. Dorințele lor, ale celorlalți… mereu contribuie la respectarea unor reguli conviviale care să lase loc ceva mai bun, cumva. Au ei, între ei, această putere uluitoare.

Nu își face o listă cu dorințe, nu așteapă an de an o dată fixă care să demonstreze vreun altfel de Crăciun într-un altfel de 25 decembrie… Parcă nici nu ar merita așteptarea, atunci când ai ști că ai o dată-limită pentru a crede. Așa că important e să nu-ți pui singur bariere. Totuși, oamenii nu cunosc lucrurile la fel; le primesc înțelesul greșit sau nu-l primesc deloc. Oricum, nu acceptă mania unei posibile prietenii cu un astfel de zeu. Nu le-ar face bine. „Suntem noi, suntem singuri și suntem tot ce ne rămâne, când tragem linie. Fără accesorii din basme sau povești, fără atenuări subtile ale unor colțuri de viață. Nimeni nu e aici ca să schimbe ceva mai mult decât poți tu însuți. Dacă, într-un fel sau altul, apar rămășițele unei astfel de impresii, le vei înlătura elegant, de la distanță. Nu le lăsa să te atingă sau să te doară. Și încă ceva: niciodată nu lua cu tine un bagaj prea mare de iluzii. S-ar putea să riști să te împiedici și să crezi în ele.”

 

Moș Crăciun crede că oamenii există. Dar lucrurile nu sunt suficiente așa. Pentru că oamenii nu cred în Moș Crăciun.

Timp în dezordine

– Oamenii, vei vedea, sunt precum sistemele software care se ocupă cu automatizări. Nu de puține ori am căutat să înțeleg priceperea cu care se poate raționaliza cu astfel de mecanisme. Dar e o lume în care nu contează să înțelegi. Și noi suntem doar bucăți integrante ale acestei lumi. O compunem, o acceptăm și o facem să funcționeze. Fără nimic mai mult.

Pasiunea pentru tot ce înseamnă informatică și calculatoare o deprinsese de pe vremea când plătea la sala de jocuri cu ora. Cu toate astea, nu făcuse niciodată o asemănare între ceea ce înseamnă toată încâlceala asta sistemică a rețelelor informatice și percepția asupra oamenilor, în complexitatea lor. Taică-su avea obiceiul să-i construiască aceste imagini cu o lejeritate spontană, îmbinând parcă, înclinațiile către psihologie. Era un bărbat solemn, integru, dar foarte dezordonat. Dezordonat cu sine însuși și cu ale sale. Nu era fericit. Trăia lent, într-o monotonie anarhică ce-i tăia uneori respirația.

Totuși, ceea ce-l aducea mereu pe linia de plutire erau aceste discuții scurte, dar pătrunzătoare, cu fiul său. La cei 8 ani ai săi, îi trântea câte-o replică la orice, răsturnându-i prezumțiile vreunei naivități ale copilăriei pe care-o petrecea:

– Dacă noi ne acceptăm așa, componente ale unui sistem, suntem niște lași. Cine ține comenzile în tabloul ăsta?

– Comenzile s-au creat prin ceea ce noi am construit singuri, dar legați la ochi. Acceptând și ignorând, trecând nepăsători pe lângă ceea ce era important pentru noi sau putea să rămână important. Am ținut prea mult ochii închiși, iar acum, când într-un final i-am deschis, nu mai avem ce să vedem cu ei. Suntem singuri, simple funcții de declanșare a circuitului. Ne confundăm cu ceea ce ne controlează, fără să mai conteze dacă am putea reuși să schimbăm cumva traiectoria ce ne este „recomandată” ingenuu. Nu avem timp, nu avem răbdare, nu avem încredere. Aici suntem prinși.

– Aiurea… Tu chiar mă crezi când îți spun că nu am timp să-mi fac curat în cameră pentru că am teme?! Am timp și de făcut curat, și de teme. Doar că aleg să mă joc.

– Așa se intâmplă mereu cu oamenii, Ștefan. Timp au, doar că aleg să se joace. Totuși, când o să se împiedice chiar ei de dezordinea din camera lor, o să-și dea seama că trebuie să-și facă singuri curățenie. Și, poate, atunci o să aibă și timp, și răbdare cu ceea ce au de pus în ordine.

– Și încredere?

– Despre încredere îți spun altă dată. Oricum, spune multe despre o cameră dezordonată.