Studii despre depresie. Ziua 4. Aparențe

[…]

„Așadar, înaine să căutăm la a înțelege de ce e piatra-piatră și floarea-floare, să vedem de ce e omul-om. Asta ne e datoria – să ne oferim o identitate și s-o apărăm cum știm mai bine… cu pietre și cu flori.”

Salvarea stă în îngăduința de a-ți permite confortul unei speranțe. Salvarea poate să ți-o ofere un lucru mărunt, așa cum ți-o poate oferi ceva monumental. Salvarea e viață, așa cum salvarea e moarte. Fiecare, în egală măsură, are rostul ei. Așa cum uneori se găsesc norocoși care află rostul morții în viață, așa sunt și aceia care găsesc rostul vieții dincolo de ea, în moarte.

„-Știi ce e cumplit, Irina? Să păstrez aparența omului respectabil, curajos, demn. Aparențele sunt cele care ne sfârșesc cel mai sălbatic, pentru că ne descos de fiecare bucată reală din noi, ne-o sfâșie în bucăți mărunte, mărunte și-apoi calcă peste ea cu picioarele și-apoi ne râd în nas… și-apoi… și-apoi… astea-s aparențele. Și noi ținem cu dinții de ele, ca să putem scoate capul în lume. Că așa scrie la carte. E cumplit să păstrez aparențele în fața lumii, așa cum e teribil să intru în mulțime. Să urc cu liftul. Să trec peste podul de la Unirii, în drum spre casă. E cumplit, e dureros, e nesfârșit. Totul se năruie sub tălpile mele ca o crevasă imensă care mă înghite cu totul înainte ca eu să apuc să fac vreun pas înainte sau înapoi. Și rămân așa, pe loc, interzis, în mijlocul lumii, într-un hău pe care nu pot să ți-l descriu, ca unul dintre aceia care vând flori și ștergătoare de parbriz în intersecțiile aglomerate cu multe semafoare. Unul dintre cele mai sigure locuri este intimitatea… la fel de sigură, precum la fel de periculoasă. Acolo încep marile dureri, acolo se vindecă micile fericiri. Acolo se pune pansament peste rana sângerândă. Acolo se ascunde totul. În singurătatea ta, acolo. Acolo e binele și acolo e răul.”

Ștefan începuse terapia în urmă cu 8 luni, la sugestia tatălui său, care nu mai știa cum să-i asculte toate nevoile și spaimele, găsindu-le, în același timp, și o soluție. Așa că i-a recomandat-o pe Irina Lefterache, o cunoștință veche care-l cunoscuse pe Ștefan încă din copilărie și care-i păstrase o simpatie profundă pentru talentul său artistic, pictura. Irina speculase tendința malarică pe care acesta o protesta în pastel încă de la primele sale lucrări și găsea în lipsa culorii un răspuns fetid către viață.

„-Cine stabilește binele și răul singurărății tale, Ștefan? Cine îți impune durerea și cine îți pansează rănile despre care vorbești, dacă nu tu însuți? Omul se naște singur, dar nu e condamnat singurătății. Singurele judecăți definitive ni le facem noi înșine, iar acelea sunt cele mai usturătoare. Nu fi victima propriei tale sentințe.”

Advertisements

Studii despre depresie. Ziua 3. Căutare

[…]

„Suntem făcuți din așteptări mai mari sau mai mici care ne conduc către dezamăgirile cele mai mari; pentru că asta-i așteptarea: amăgire și iar amăgire.”

În primul an de studiu al Simbolisticii, pe Ștefan l-a scuturat până în măduva oaselor discursul de început al unuia dintre profesorii săi:

„Să căutați, să căutați, să căutați până când căutarea vă va da replica finală – n-ați găsit nimic. Și, după ce veți fi ajuns acolo, la capătul căutărilor, s-o luați de la capăt.

Căutați cine sunteți. Asta este rumoarea cea mai gravă din tot ce veți învăța să căutați. Dacă nu știi cine ești și ce însemni tu, nu vei putea să dai un înțeles lucrurilor care te înconjoară. De aici pleacă toate marile lupte interioare – de la lipsa de identitate a omului. Suntem lipsiți de esență și o căutăm cu obsesie în exteriorul nostru. Vrem să ne dăm un nume, să ne croim un destin, să ne îngrijim de nevoile noastre, să ne atingem cu mâinile cele aspre de atâta căutare, doar-doar ne-om convinge că existăm. Să ne pipăim rănile, ca un Toma necredincios, ca să ne cunoaștem durerile. Să ne întoarcem la noi. Ne întoarcem, așadar, la noi înșine și ce găsim? Nimic. Uitare. Fiindcă uităm să fim.

Nu există minciună mai mare decât aceea a cunoașterii absolute. Nu suntem Dumnezei, oricât ne-am da peste cap să-i fim după chipul și asemănarea Lui, cum am fost zidiți de la începuturi. Ceea ce ne îndepărtează de fire este tocmai existența, pentru că nu știm cum s-o petrecem. Alergăm haotic către un înțeles pe care nu ni-l poate oferi nimeni, iar apoi ne întoarcem răzbunător împotriva tuturor celor care nu ne oferă explicații. Dar noi? Noi ce explicații oferim pentru tot dezmățul care ne face protagoniști ai propriei noastre nebunii?

Să căutați.

Nimeni, niciodată, nu o să vă ofere pe tavă adevăruri. Și nu pentru că nu le meritați sau pentru că nu le-ați găsi rostul, ci pentru că nimeni nu le are pe cele pe care le doriți voi. Și omul nu face niciodată față adevărului impus. Noi avem propriile noastre adevăruri și nu putem ordona nimănui să le ia așa cum sunt, așa cum le deslușim noi înșine. Poate, dacă ne-am descotorosi puțin de orgoliile care stau atârnate ca niște ornamente ieftine de fiecare credință pe care o avem, am putea să lăsa loc unor simboluri care ne-ar să spună ceva.

Așadar, înaine să căutăm la a înțelege de ce e piatra-piatră și floarea-floare , să vedem de ce e omul-om. Asta ne e datoria – să ne oferim o identitate și s-o apărăm cum știm mai bine… cu pietre și cu flori.”

Studii despre depresie. Ziua 2. Nebunie. Deșteptare. Și nebunie din nou.

[…]

„Tocmai asta e capcana nebuniei: îți oferă, în schimb, fericire. Ce preț înșelător!”.

Durata dintre trăire și conștientizare diferă de la om la om, de la timp la timp, de la rațiune la rațiune. E o limită atât de fină între simțire și pătrunderea cu partea conștientă a acesteia, încât bolnavul poate cu greu să-și recunoască boala sa. E greu să citești verdicte. Dar e cumplit să fii nevoit să le rostești. Să le scrii. Să le recunoști.

Fiecare om are publicul său. E singura cale care-i aduce confirmarea propriilor acțiuni, fără vreo referire la orgoliul permanent hrănit cu iluzia unei aprecieri înfloritoare din exterior. Nu. E vorba de cine este cel căruia te adresezi prin ceea ce faci zi după zi, fie că este Dumnezeul tău, fie că este soțul tău, părinții, prietenii, câinele, eul tău. Tu.

Ștefan nu-și mai găsea în niciunul dintre aceștia vreo formă de public. Scena era întinsă în fața sa, cortinele trase, scaunele goale, actorii absenți. Ștefan era singur. Singurătatea aia care îți scrie cu pixul pe frunte că ești ruina propriilor tale alegeri. Sau catedrala ei. Dacă sunt catedrale care mântuiesc un neam întreg, de ce n-ar putea să mântuiască și un singur om? „Salvarea este pentru cei care o caută atât de puternic și de lucid, încât soluțiile conduc către viață. Către lumină. Către bine. Dar cine sunt eu de aici, din întuneric, să cer salvări, mântuiri și lumini peste putregaiul ce zace răspândit în mine? Vreau eu să văd atâta negură? Care-i lumina aia care să facă un orb să vadă și un nevăzăztor, văzător?”.

Nebunie. Deșteptare. Și nebunie din nou.

Ăștia suntem.

Că-i nebunia noastră sau că-i a tuturor, fiecare om își duce propria nebunie într-un bagaj al său care, de multe ori, se dovedește a fi prea greu. Proporțional cu fericirea pe care o promite la schimb. Așa se întâmplă mereu în negustoria vieții: plătești mai mult decât primești, primești mai puțin decât te-aștepți și te-aștepți mai mult decât te-ai fi gândit. Suntem făcuți din așteptări mai mari sau mai mici care ne conduc către dezamăgirile cele mai mari; pentru că asta-i așteptarea: amăgire și iar amăgire.

Studii despre depresie. Ziua 1. Filmul unui om orb

Ora 3 noaptea. Pipăia atent cu mâna stângă marginea patului, până la noptieră și, mai apoi, până la cana cu apă pe care o pusese acolo înainte să se așeze în pat. Cana era goală. Buzele îi erau uscate de tot, aspre, crăpate de sete și de tăcere. Nu scosese un cuvânt de-o bună bucată de vreme, fiindcă se înecase într-o depresie amară ce-l ținea sclav aceluiași sentiment inomabil ce te face să rămâi imobilizat la pat zile de-a rândul.

Să fii orb nu e un handicap atât de mare, atunci când vrei, totuși, să vezi. Când ești și nevăzător, și te mai și împotrivești vederii, atunci începe cu adevărat calvarul existenței tale. Sau, simplu, inutilitatea ei.

Ștefan era genul de om care nu se complica în fragilitatea unor sentimente mărunte cu care se încurcă oamenii de obicei, asemenea unor aventuri de-o noapte ce te lasă tăvălit în niște așternuturi murdare, șifonate. Nu se obosea cu relații de durată, nu se întreținea cu prietenii la băute nocturne și interminabile, nu se lăsa destinat unei vieți care să-l descoasă de trăirile sale interioare. Găsea în această rigoare tot ce era mai sfânt pentru el: intimitatea. „N-ai cum să descoși o păpușă de cârpe și, dup-aia, să te scârbești de cârpele din care-i făcută”, își zicea adesea. “Nu trebuie, de fapt, să te lași pătruns. Ceea ce face omul cel mai greșit e să lase lumea să-i intre în casă și-n suflet cu papucii murdari de pe trotuarele de-afară, de pe străzile de-afară, din bălțile și murdăriile de-afară.”

Ștefan era eternul loial al interiorizării și al sentimentului izolator pe care ți-l poate făgădui doar singurătatea. Își pierduse vederea la 4 ani, în urma unui accident banal căruia nu i-a căutat niciodată cauzele mai mult decât au făcut-o medicii. La 26 era deja doctor în simbolistică. „Nu ți-e greu să cauți semnificații, când nu poți să vezi?”, îl întrebau, adesea, cei din jur. „Văd mai mult decât aș vrea”, răspundea el, sec. Anii ce au urmat i-a dăruit cercetărilor profunde ale aceluiași subiect ce l-a obsedat încă din copilărie: semnificații, sensuri ascunse, interpretări… Un film derulat pe aceeași bandă, ascunzând un discurs diferit. Filmul unui om orb.

„Să fii viu înseamnă să știi să pierzi, să cunoști durerea, să cunoști despărțirea, neputința, coșmarul, ruina și, în cele din urmă, să știi să mori. Asta înseamnă să fii viu.”

Ceea ce l-a adus față în față cu depresia, sub o formă pe care nu și-o închipuise până atunci, a fost momentul în care a cunoscut metehnele acestei izolări prin lipsa efectivă a vreunui apropiat, a vreunui prieten, a unei femei care să nu ceară 100 de euro pe noapte. Era mai singur decât nebunul. „Tocmai asta e capcana nebuniei: îți oferă, în schimb, fericire. Ce preț înșelător!”.

E iarnă, Doamne, e Crăciun

E iarnă, Doamne, e Crăciun.

Se împodobesc brazi în case mari și cu etaje. Se împodobesc orașe, intersecții, malluri și semafoare. Se ornează salatele de beuf; se ornează cu multă maioneză și cu castraveți murați, să mai taie din greață. Se împodobesc orașele, mesele, brazii, curțile, femeile, chipurile, oamenii se împodobesc toți, Doamne! Și se fac reduceri la vodkă cu Santal în cluburi. Beție.

E iarnă, Doamne, e Crăciun.

Dă-ne liniște, Doamne! Stinge luminițele și aprinde lumina.

Ne-au prăpădit iluziile unei sincerități oarbe ale credinței și ale lui „Fie ca…”. Ne-au înălțați pe un piedesatal de pe care mândria nu ne poate da jos. Mândria, filantropia, profilul de medalie alexandrină, nasul ridicat către înalt, ochii lipsiți de expresie. Suntem solemni. Suntem Cezari. Suntem Luceferii Nașterii lui Iisus, așa cum suntem zeii zilelor noastre de un lux boem. Ce „bucurie alături de cei dragi”, Doamne? Ce „lumină Sfântă din Ajun”? Ne sufocă burțile pline, burdușite de sarmale și de cârnați. Ne atârnă grijile într-un suflet moleșit și decăzut pe care-l poartă un trup înmiresmat de parfumuri scumpe și îmbrăcat în haine de blană de nutrie. Ne sufocă, Doamne, eul.

Pune-ne, Doamne, oglinda în față! Om vedea atunci, oare?

Orbi suntem în fața lumii, orbi suntem în fața noastră. Orbi, în fața Ta, Doamne! Ne-a astupat zăpada urechile și ochii. Suntem surzi, Doamne, nu mai auzim. Iarna-i grea, omătu-i mare…

E liniște și-ntuneric în noi. Abia acum putem auzi și putem vedea.

E iarnă, Doamne, e Crăciun.

Orbi și surzi… vedem și auzim limpede și clar.

 

Somn de veghe

 

Suntem senili, ne dăm dumnezei,
Fugim ca lunatici prevestind dezastre,
Crestăm cimitire, trezind morți atei
Noi nu suntem oamenii vieților noastre.

Păstrăm doar cuvinte, iar vorbele-s goale,
Cunoaștem doar ură, născând-o din noi.
Trezim prin durere pe tâmpla cea moale
A vrerii de ducă, a lumii de-Apoi.

Urmăm revoluții cu arma la umăr,
Cu ochii închiși, iar mintea departe.
Aflăm în prăpăstii pustiu fără număr
Zăcând înjunghiați de-un frig ce desparte.

Rănim orișiunde lovind pietre surde
De inimi de stâncă, de inimi albastre,
Simțim întuneric, lumina se-ascunde.
Noi nu suntem oamenii vieților noastre.

Pierzând rădăcina prin morții de veci,
Bunici și morminte și toate-s departe.
Ornăm artificii pe-orgolii prea reci
Sfârșitul în mine și-n tine ne-mparte.

Avem adevăruri pe care le-ascundem
În praf de abis și-n pântec de astre
Prin uși prea ușoare dorind să pătrundem-
Noi nu suntem oamenii vieților noastre.

Cât timp ne mai rabdă pământul sub talpă?
Ce vremi de renașteri descos testamente?
Când legile firii din moarte fac salbă,
Râmânem doar urmele vieții absente.

Cadru de apus

 

Pumnalul de fier azi mi-este argilă,
Iar cântecul nostru nu are volum
Ai brațe prea moi, copilă fragilă,
Și-n ele mă-neacă același parfum.

Prea dens e pustiul, prea lungă ocara
Să-ți curm suferința chiar fără să zbier.
Tu n-ai înțeles ce patimi port vara.
Tu nu știi că toamna iubirile pier.

Și bate și vântul; și cade și frunza-
Uscate-ți sunt buzele într-o fractură.
Amestec în mine și versul, și proza
Și-nghit cel mai mare înec de cianură.